de
Remus Cernea
Încep cu o distincţie relevantă şi
necesară unei discuţii despre drepturile animalelor şi tratamentul la care ar
trebui acestea supuse, distincţie făcută de filosoful american Tom Regan.
Dintr-o discuţie principială vom înţelege de ce, într-o situaţie particulară,
precum cea care priveşte uciderea câinilor comunitari, soluţia propusă de unii
politicieni de a ucide câinii comunitari este contrară unei etici raţionale şi
civilizate, şi proprie, mai degrabă, unei mentalităţi iresponsabile şi
barbare.
Agenţii morali
sunt acei indivizi care, graţie capacităţilor lor complexe, precum capacitatea
de a decide pe baza unor principii morale, sunt capabili să facă alegeri etice
conform cu moralitatea pe care şi-o asumă. Această calitate de a lua decizii
etice îi face pe agenţii morali, cum este şi firesc, responsabili din punct de
vedere etic pentru actele lor realizate în libertate şi nu ca produs al unei
coerciţii sau suspendări temporare a judecăţii. Prin agenţi morali trebuie să
înţelegem fiinţele umane adulte şi normale.
În acelaşi timp, pacienţii morali
sunt fiinţele care nu au capacitatea de a formula principii etice după care să
îşi ghideze comportamentul. Astfel că actele lor nu pot intra în acelaşi
registru de responsabilitate pe care o au agenţii morali. Pacienţii morali
sunt în afara responsabilităţii etice, sunt amorali. Ei ar putea comite
fapte care să ni se pară „bune” sau „rele”, dar nu pot fi traşi la răspundere
pentru acestea. Nou-născuţii, copii mici, persoanele cu dizabilităţi mintale,
persoanele aflate în comă sau moarte clinică sunt indivizii umani consideraţi
pacienţi morali.
Acelaşi statut de pacienţi morali îl au
însă şi animalele. Animalele sunt înzestrate cu
sensibilitate, aşadar au experienţa plăcerii şi a durerii. Indivizii care
aparţin multor specii sunt conştienţi de sine, posedă o inteligenţă şi o voinţă
remarcabile şi dezvoltă relaţii complexe cu semenii lor, cu alte animale sau cu
oamenii. Suferinţa unui animal şi puterea lui de înţelegere nu trebuie ignorate
iar empatia nostră trebuie să se întindă şi asupra lor, nu doar asupra
oamenilor.
Important pentru discuţia de faţă este
că există consecinţe asupra pacienţilor morali de pe urma acţiunilor agenţilor
morali. Pacienţii morali pot suferi, pot fi afectaţi de deciziile agenţilor
morali. În acelaşi timp, aşa cum faţă de pacienţii morali umani ne comportăm cu
grijă şi îi considerăm fiinţe care se bucură de drepturi, respect şi demnitate,
la fel, trebuie să acordăm drepturi, respect şi demnitate şi pacienţilor morali
din lumea animală.
În sprijinul acestei abordări etice
sunt argumente care vin nu doar dinspre iubitorii de animale care dezvoltă
relaţii afective complexe cu prietenii lor non-umani, dar şi dinspre studiile
ştiinţifice din ultimele decenii care arată nivelul deosebit al inteligenţei
uluitoare a unora dintre speciile de animale, inclusiv a celor cu care
interacţionăm foarte des, precum animalele de casă. Diferenţa dintre Homo
Sapiens şi speciile de animale set doar una de grad, nu de esenţă. Avem în
comun cu animalele foarte mult din simţămintele şi nevoile noastre şi chiar din
gândurile noastre. Am dus la un nivel mai înalt de complexitate gândirea,
tehnologia şi organizarea societăţii, dar asta nu ne dă nici un drept de a
distruge şi de a acţiona cu cruzime faţă de lumea animală.
În cazul câinilor comunitari din oraşe
sunt două mari probleme la care trebuie formulat un răspuns: cum anume se
elimină riscul ca aceştia să atace oameni şi cum este gestionată proliferarea
lor pe străzi în cadrul unei viziuni etice responsabile şi civilizate.
La aceste două probleme, există o
soluţie raţională şi etică: sterizilizarea acestora în cadrul unei strategii
eficiente (spre exemplu, sterilizarea trebuie făcută în cercuri concentrice de
la periferie spre centrul unui oraş), stimularea adopţiilor acestora, limitarea
abandonării puilor de câini pe stradă, responsabilizarea asociaţiilor de bloc
în legătură cu câinii din proximitate, identificarea haitelor posibil agresive
şi periculoase pentru oameni şi destructurarea lor prin preluarea acelor câini
în adăposturi sau de către persoane interesate să îi adopte, un management
responsabil al adăposturilor. Pentru obţinerea unui succes, administraţia
locală trebuie să lucreze într-o strânsă colaborare cu ong-urile specializate
şi cu cetăţenii. Acest parteneriat este o premisă necesară a succesului.
Câinii comunitari au o viaţă între 3 şi
5 ani pe stradă… aşadar într-un oriziont de timp rezonabil, în perioada unui
mandat de primar de 4 ani, se pot obţine rezultate importante pentru rezolvarea
acestei probleme, dacă există voinţă şi pricepere politică. De remarcat
adaptarea uimitoare a câinilor la mediul urban… În Bucureşti am văzut nu o dată
câini traversând pe la semafor şi mergând cu tramvaiul, ba chiar şi cu metroul!
Ar trebui făcut chiar un documetar pe tema asta de către un post precum Animal
Planet…
Iată însă că autorităţile din România
vizează o altă „soluţie” şi anume cea a uciderii câinilor comunitari.
Responsabilitatea e înlocuită de barbarie, raţiunea de bâtă, sensibilitatea de
cruzime. …
Postări
